Lingura pentru făină

Numeroasele bucăți de tablă prinse cu sârmă și folosite pentru a efectua reparații simple și improvizate ale unei linguri de făină demonstrează dorința de a prelungi viața utilă a obiectului cât mai mult posibil. Intrând în Muzeul Ettore Guatelli, ne întâlnim nu doar cu lumea colecționarilor, ci și cu o preocupare profundă de a recupera „vechituri”, „lucruri de aruncat”, care, în alte condiții, ar fi fost sortite uitării; astfel expuse, ele reflectă, pe de o parte, valoarea pur simbolică de readucere în atenție a memoriei celor care le-au deținut cândva și, pe de altă parte, utilitatea lor strict practică pentru o comunitate agricolă rurală.

În 1994, Ettore Guatelli a publicat un eseu intitulat „Deșeuri la muzeu”, în ediția a cincea a revistei „Ossimori”. În articol, a vorbit despre un subiect de actualitate la vremea aceea, care devine rapid o urgență în zilele noastre, și a subliniat necesitatea de a reflecta asupra naturii deșeurilor și a obiectelor aruncate și, mai mult, asupra recuperării și reciclării acestora. În acest context, și cu atât mai mult în eliminarea deșeurilor, se găsește cheia istorică a „democrației” veritabile.

În anii ’50, Ettore Guatelli a început să viziteze tot mai des depozitele de colectare a deșeurilor din regiunea Apeninilor, punând treptat bazele viitorului său muzeu. De la mijlocul anilor ’70, colecția sa a crescut considerabil, devenind, fără să-și fi propus inițial asta, parte a unei mișcări tot mai importante de renaștere și promovare a culturii populare din anii ’70 și ’80. Prin urmare, muzeul său a devenit un muzeu unic și inimitabil, dedicat moștenirii demografice, etnologice și antropologice a Italiei din secolul 20.

Obiectele expuse în muzeu sunt o mărturie a unei lumi a designului spontan bazat pe improvizație. Caracterul lor unic rezidă în clarviziunea celor care au refuzat să le privească ca pe niște obiecte bune de aruncat la gunoi pentru că erau prea vechi și nu mai erau de folos. Designul spontan este o dovadă a creativității umane care regândește, ajustează și repară obiectele, reflectând filosofia „Make do and mend” (Folosește și repară ce ai) aparținând unei comunități rurale ce se ghidează după principiile economice ale reutilizării și recuperării. Nimic nu se arunca fiindcă totul se putea refolosi, repara la infinit, reasambla și destina unui scop diferit.