Pâlnie

Muzeul Ettore Guatelli este, într-un anumit sens, o expoziție de vieți, reflectate, de asemenea, în articolele care aparțin lumii designului spontan, cum ar fi pâlnia fabricată din cutii de conservă reciclate. Proiectul lui Ettore Guatelli nu a fost un scop în sine. El a dorit să creeze un muzeu care să expună vieți, un muzeu al umanității care să nu fie doar o reamintire nostalgică a unei comunități agricole rurale ce a dispărut aproape complet, ci a încercat să surprindă esența acesteia prin poveștile din spatele exponatelor, reflectând valoarea și demnitatea tuturor vieților umane.

Colecția Ettore Guatelli poate fi descrisă ca fiind în continuă evoluție, deoarece, după cum scria directorul său Mario Turci: „[...] Fiecare exponat nou l-a determinat pe Guatelli să completeze sau să reinventeze o parte a colecției. Muzeul său evoluează în mod constant, reflectând un sentiment de situare în afara timpului, ca o deferență față de exponatele sale și față de poveștile din spatele lor, care au fost constant reînnoite, reinventate, reconcepute și reutilizate.” [Magni C., Turci M. (ed.), Muzeul este aici. Muzeul Ettore Guatelli, Ozzano di Taro, Milano, 2005, Skira].

În anii ’50, Ettore Guatelli a început să viziteze tot mai des depozitele de colectare a deșeurilor din regiunea Apeninilor, punând treptat bazele viitorului său muzeu. De la mijlocul anilor ’70, colecția sa a crescut considerabil, devenind, fără să-și fi propus inițial asta, parte a unei mișcări tot mai importante de renaștere și promovare a culturii populare din anii ’70 și ’80. Prin urmare, muzeul său a devenit un muzeu unic și inimitabil, dedicat moștenirii demografice, etnologice și antropologice a Italiei din secolul 20.

„Câte întrebuințări i se pot da unei bucăți de tablă? Întrebuințările sunt atât de evidente încât, în cele din urmă, le pierdem șirul. Tabla e peste tot în zilele noastre. În trecut însă, ea era folosită doar la conserve și se găsea cu mult mai greu, fiindcă țăranii își foloseau propriile recipiente: orășenii care veneau la țară lăsau cutiile de conserve pe malurile râurilor, în niște gropi mari cărora noi, copiii, le spuneam «buson». Le strângeam ca să ne facem jucării din ele, deși adulții le găseau, uneori, alte întrebuințări [...].” [Ferorelli V., Niccoli F. (ed.), 1999, Coada pisicii: scrieri de Ettore Guatelli: muzeul său, poveștile sale, Institutul pentru patrimoniul artistic cultural și natural din regiunea Emilia-Romagna, Bologna].