Damigeană învelită în pânză

Această damigeană a fost învelită într-o bucată de pânză rămasă de la un ștergar folosit de mii de ori într-o bucătărie necunoscută de la țară. Baza rotundă, realizată din tablă reciclată, a fost concepută pentru a absorbi eventualele picături, în timp ce învelitoarea din pânză era folosită pentru a proteja vinul de lumină și a-l menține rece. Într-unul dintre eseurile sale publicate în La coda della gatta (Coada pisicii), Guatelli a scris următoarele despre sticlele învelite în pânză din muzeu: „Dacă nu puteau fi învelite în răchită, se foloseau alte materiale: pânză de sac, țesătură, tablă și chiar ață croșetată de jur-împrejur, deși acest ultim model era deja unul de-a dreptul elegant. Unele damigene erau învelite în bucăți de pânză realizate din petice. Astăzi, pare un obicei demodat, dar pe vremea aceea își făcea treaba.”

La fel ca restul sticlelor care pot fi admirate în bucătăria reprodusă în muzeu, această damigeană învelită în pânză era dusă la câmp, unde le oferea un răgaz oamenilor care lucrau pământul, să se răcorească puțin în timpul pauzelor de muncă. Învelișul, fie că era făcut din pânză sau din tablă, avea, așadar, menirea să protejeze vinul de temperaturile ridicate și de razele soarelui, care i-ar fi afectat calitatea, și să prevină, de asemenea, spargerea sticlei în timpul transportului. Această tehnică era, cu siguranță, întâlnită și în alte părți ale Europei, deși tipul acesta de sticlă este adeseori asociat cu scene tipice înfățișând viața la țară și viile din Italia.

În anii ’50, Ettore Guatelli a început să viziteze tot mai des depozitele de colectare a deșeurilor din regiunea Apeninilor, punând treptat bazele viitorului său muzeu. De la mijlocul anilor ’70, colecția sa de obiecte a crescut considerabil, devenind, fără ca inițial să-și fi propus asta, parte a unei mișcări de renaștere și promovare a culturii populare, care a început în anii ’70 și ’80 în Italia. Prin urmare, muzeul său a devenit o instituție unică și inimitabilă, dedicată moștenirii demografice, etnologice și antropologice a Italiei din secolul 20.

Mărturia obiectelor din Muzeul Guatelli este tocmai natura lor cotidiană, care reflectă caracterul normal al unei vieți pe care o trăim în fiecare zi, dar cărora de prea multe ori uităm să le acordăm importanță și pe care le estompăm cu evidența aparentă. Ettore Guatelli însuși spunea că era diferit de distinșii autori cu care a fost adeseori comparat, deoarece, așa cum îi dicta ocupația, se simțea mai apropiat din punct de vedere uman de munca meșteșugarilor și a muncitorilor, de know-how-ul pe care mâinile și mișcările lor îl întruchipau, de "virtuozitatea lor incredibilă", de faptul că erau artiști ai lumii de zi cu zi, din care el se inspira și pentru care crea.