Rame din sticlă oculară

Ochelarii fac parte dintr-o categorie a obiectelor de uz cotidian. În timpul regimului comunist, deși produși în masă în cadrul întreprinderilor și fabricilor, oferta de rame din care o persoană putea selecta era restrânsă, iar achiziția în sine a ochelarilor necesita o investiție considerabilă. Odată stricați, posesorii lor recurgeau la propriile reparații, eventual folosind părți provenind de la alte perechi. Această perechi de ochelari a avut aceeași soartă - așa cum povestește donatorul obiectului, Marius Gomoiu, părțile sale au fost reciclate după rupere.

Ochelarii de vedere în sine nu constituie pentru noi o raritate, fiind de domeniul uzualului. Perechea poate fi asociată cu tendințele din spațiul european în cea de-a doua jumătate a secolului trecut în materie de stil; ca artefact muzeal, în schimb, se înscrie într-o istorie a expunerii unor obiecte mai puțin observate, în scop memorialistic. Un astfel de demers este pus în mișcare pentru a crea o aură a intelectualității în jurul unor figuri consacrate sau pentru a întretăia anonimitatea cu uzualul și deci a oferi o platformă de reprezentare a maselor.

Ochelarii provin dintr-o donație mai amplă a antropologului vizual Alyssa Grossman, în urma documentării ei în jurul practicilor memoriei din postcomunism. Cercetătoarea a adunat obiecte cotidiene în scopul unei expoziții temporare nefinalizate din cadrul muzeului. Conceptul expozițional a fost apoi transformat într-o cercetare cu aceeași temă, susținută de mărturii și explorată într-un film documentar complementar, Memory Objects, Memory Dialogues (2011). Ochelarii au aparținut inițial lui Marius Gomoiu, un inginer electrician născut în 1947. Bunurile adunate au fost donate muzeului, cercetătoarea exprimându-și dorința ca, odată alăturate, aceste obiectele să poată vorbi despre ele însele și între ele.

Ochelarii erau prețioși în timpul comunismului, prin costul și raritatea ramelor; perechea în cauză și-a văzut statutul alterat prin înlocuirea pieselor. Azi, această formă de bricolaj este mai rar întâlnită, în lumina unei deprecieri a eforturilor de reparare și recuperare a obiectelor în favoarea înlocuirii. Valoarea muzeală actuală a obiectului poate fi contestată prin apartenența la istoria minoră și prozaică a cotidianului, dublată de gradul de intervenție și dezmembrări repetate, respectiv de privirea contemporană depreciativă asupra regimului din care provine și calității produselor lui.