Pești din sticlă mică

Artefactul a fost cel mai probabil produs la una dintre fabricile de suflat sticlă din România, aflate în număr mare în regiunea Transilvania, două dintre cele mai populare aflându-se în zonele Pădurea Neagră și Tomești. În ciuda faptului că suflatul sticlei este în principal o muncă ce are nevoie de expertiză și mânuire individuală, creatorii unor astfel de obiecte au fost rareori semnați, fiind mai degrabă organizați în cooperative de lucru sau întreprinderi. În timpul regimului comunist, aceste grupări erau subordonate unei instituții impersonale a statului, însărcinat cu a fi furnizorul unic, drept care munca lor îi era direct atribuită.

Deși originea artefactului în sine este neclară, se cunoaște că Transilvania manufactura obiecte de sticlă încă de la începutul secolului VII, când au fost aduși și muncitori din Italia, mai specific Murano; în timp, s-au alăturat și muncitori germani și slovaci. Aici apar mai târziu fabricile Pădurea Neagră și Tomești. În a doua jumătate a regimului comunist, peștii de sticlă ar fi populat majoritatea caselor din România; imaginea persistentă în mitologia națională îi vede drept decor pentru televizorul cu tub catodic, laolaltă cu o țesătură tip mileu. Anumite surse menționează că aproximativ 90-95% din producție era exportată în SUA.

Obiectul face parte dintr-o donație mai largă, a donatorului privat Marius Cazan. După Revoluția împotriva regimului comunist din 1989, noul Muzeu al Țăranului Român anunță că primește artefacte de la publicul larg pentru a le include în expoziții și arhivele sale, afirmând deci o misiune de valorificare a microistoriilor și patrimoniului recent. Mai mulți astfel de pești ajung în posesia muzeului în scop expozițional, în cadrul unor evenimente precum expoziția, Cei din lume fără nume (2012) și Muzeu3017 (2017).

Artefactul are statut de obiect comun, târziu acceptat de muzee ca fiind relevant comparativ cu evenimentele istorice de amploare sau cultura înaltă. El nu e per se un obiect al producției de masă, necesitând implicarea unui artizan. Depășește uzul casnic, căci devine un exponent pentru viața domestică a posesorului, arătând un spectru larg al atitudinilor sociale. El încapsulează comportamente prezente în afara regimului și deopotrivă arată complicitatea obiectelor obișnuite în legitimarea puterii, devenit icon pentru regim. În comunism, decorația democratiza și accesibiliza luxul, fiind posibilitatea de a transforma o locuință în acasă; azi, este deseori perceput ca fiind kitsch.